vol1.jpg

RAFEE - Iasi : Ed. Timpul, 2014

  • cuvânt înainte de Florin Cântec :

Ceea ce surprinde la poezia lui Doru Mihai Mateiciuc, autor suceavean, lansat în presa culturală studenţească ieșeană a anilor 80, este, în primul rând, o fericită inadecvare. O rupere de ritm, o tușă subtilă, rafinată, minimalistă, care răstoarnă neașteptat echilibrul  și stabilitatea la care te-ai fi așteptat de la el. Bucovinean destoinic, onest și generos, Doru Mihai Mateiciuc are o solidă formaţie știinţifică, realistă, ca strălucit absolvent al Universităţii de Medicină și Farmacie „Gr.T. Popa” din Iași, fiind și astăzi unul dintre puţinii oameni pe care îi cunosc ce este literalmente devorat de muncă. De fapt, munca nu e decât un instrument pentru uriașa lui foame de creaţie și artisticitate și cei care l-au văzut la lucru, în cabinetul său stomatologic de la Suceava, au fost martorii modului special în care, dincolo de rigorile știinţei medicale, arta stomatologului se poate învecina cu rafinamentul sculpturii în bobul de orez sau cu fineţea jocului marmoreean de nuanţe a

șlefuitorului oriental.

Deși nu este evidentă la prima vedere, inadecvarea subtilă a doctorului cu lumea este corectată, în filigran, de reverberaţiile extrem orientale ale poeziei sale, de vibraţiile spirituale pe care și le cultivă constant, cu metodă, împătimitul de spiritualitate și poesis care e Doru Mihai Mateiciuc. Pentru că, în cazul lui, rigoarea e de rigoare, dar poezia transcede.

În primul rând, te frapează constatarea că poetul se nutrește din rădăcini bine definite: seva identitară bucovineană, pe care o regăsește vegetal (iubesc această ţărână/ – un bulb de brânduşă –/ cu toată suflarea/ cu toată vederea/ cu toată...), o regăsire pe care însă simte nevoia să o scoată din registrul mundan, riguros și rece al botanicii, însufleţind-o poetic (în genunchii minusculi ai brânduşei/ lumina oftează abia auzit). Această reverenţă faţă de baștină și, inevitabil, faţă de familie (dă-mi tată haina roasă de molii// (ai dus pe umeri drumuri fără întoarcere)// dă-mi tată haina roasă de molii/ e vremea să plec de acasă// vezi// iarba face, în urma mea, primul pas...) sunt semnele care marchează inmugurirea eu-lui poetic, o ieșire la lumină făcută cuviincios, dar sigur, printr-o respectuoasă reverenţă tradiţiei, gest ce marchează întotdeauna  ieșirea în lume, desprinderea de coconul hrănitor și sigur al căminului. Sunt, dealtfel, versuri de tinereţe, din perioada școlilor, care arată, dincolo de elanuri sau imperfecţiuni, o voce poetică autentică.

Alcătuirea acestui volum de debut este, de asemenea, neașteptată. Doru Mihai Mateiciuc a strâns aici versuri care jalonează o aventură poetică de peste trei decenii. Bucovinean chibzuit, autorul nu s-a grăbit niciodată, precum majoritara pletoră de versificatori de circumstanţă ai vremii, ci a scris doar sub dicteul  frugal al nevoii personale. A publicat, când și când, în revistele culturale ieșene ale deceniului al optulea și al nouălea, în primul rând în „Opinia studenţească”, din a cărei fabuloasă redacţie a făcut parte pe timpul studenţiei și unde a surprins critica timpului cu o construcţie lirică în forma fixă inspirată de tradiţia niponă și de rigorile haiku-ului, a haikai-ului sau a tankăi. Alegere estetică nu lipsită de un anume risc. Puţini cititori au cum să știe, astăzi, detalii despre celebritatea poeziei Ultima lebădă (sub lacul încremenit/ continuă să danseze/ patinatoarea), publicată în anii 80 într-o revistă studenţească, reluată apoi și în prima antologie de haikai de la noi (Florin Vasiliu – Umbra libelulei, Editura Haiku, București, 1993, p. 121) care, în anii aceia de obsesiv limbaj dublu, a ridicat sprânceana cenzorului de la judeţeana de partid, ajungând să vadă lumina tiparului după multe negocieri și tergiversări.

 

Prima secţiune a volumului, Călătorii în miezul neîntrerupt, cuprinde o serie de poezii scrise în perioada liceului și a studenţiei, 1978 – 1988 și reprezintă, într-un fel, creuzetul în care, alchimic și poetic, s-a forjat lumea și stilul autorului. Sunt aici creaţii distincte și inegale, de la ecourile adolescentine ale fascinaţiei pentru locurile natale, la contrapunctul oriental atât de contrastant cu clișeele naţionaliste sau pășuniste ale epocii, dar și cu tiparele optzeciste ale timpului, mulate după poezia beatnicilor americani. Sunt reluate în această secţiune evenimente inaugurale precum primul tanka scris în România, Memoria (1985), străfulgerări premonitorii, Fostelor neveste sau evocarea aurorală a nevoii de definire a unui algoritm propriu din seria Poesie. E un ciclu care stă sub urgenţa definirii unei chei de lectură a tumultoasei sale vieţi interioare, o luptă tentaculară între rigoarea și coerenţa bucovineană și efervescenţa tăcută a erupţiei sufletești, stăpânită cu calm și acoperită de artistica, rigida mască a politeţii orientale. Cu structură fixă (glasul ciocârliei/ subţire/ sprijină soarele ud).

 

Secţiunea a doua, a poemelor scrise la maturitate, între 1988 și 2008, prefigurează o construcţie lirică mult mai somptuoasă, pusă de autor sub semnul Peștelui austral (prin tunelul lui kavafis pătrunzi/ biciuieşti clădirile. ploaia ne ocoleşte// avem o singură dragoste şi o singură moarte/ când pipăim zidurile cu bastonaşe albe). În aceste poeme, scrise ad libitum la intervale mai mari de timp, se ghicește o mai complexă organizare a materialului poetic, o nevoie de construcţie elaborată, pe măsura adâncirii experienţei de viaţă și a gradului de rafinare a trăirilor interioare. Fatalmente însă, autorul e, totuși, mereu prins, inevitabil aproape, între coperţile contrastante ale propriei vieţi (voi rămâne închis între extreme. aşa cum/ este/ grămăjoara de orez lipicios între beţişoare/ ţigara stinsă între cele două degete inoxidabile). Captiv fără scăpare, de asemenea, între vocile poetice dominatoare, modelatoare, castratoare sau mângâietoare ale locului, poetul simte nevoia să ne dezvăluie cea de-a doua faţetă a rădăcinilor sale, cele eterate, creionând întâi O scurtă istorie despre prietenul mihai e. Pentru ca apoi, să încheie cu O scrisoare de la vecinul nicolae l., subtilă reverenţă către Eminescu și Labiș, autori magici care i-au hrănit foamea de poezie decenii la rând.

 

Cu acest debut surprinzător, căci e, probabil, primul autor care debutează cu o „antologie”, Doru Mihai Mateiciuc își poate Dinnouacum băga liniștit picioarele. La locul lor, în botforii eleganţei și autenticităţii, acolo unde le e locul!

 

stai cu picioarele în apa rece din lighean

eşti îmbrăcat în halatul de duminică

ai pe genunchi o carte de poezie

şi nu-ţi vine a crede că iar ai debutat

te gândeşti că în acelaşi timp

cu picioarele în apa rece din lighean

îmbrăcaţi în halatele de duminică

cu cartea de poezii pe genunchi

atâţia cititori râdcascătraducînjură

 

şi nu pot crede că iar ai debutat.

 

* * *

 

Rafee-le sunt striaţiile de pe cerul gurii care, împreună cu papilele gustative de pe limbă,  ne ajută să descoperim și să experimentăm aromele, condimentele sau otrăvurile distilate ale vieţii. Ele sunt potecile încâlcite ale gustului. Poezia lui Doru Mihai Mateiciuc, prin simbioza sa neașteptată de acurateţe știinţifică și vibraţie spirituală e asemenea unei scene bizantine de la Voroneţ pictată minimalist cu o pensulă orientală. Ca să o descifrezi trebuie să-ţi educi rafeele:

 

(alunecând pe rafee/ limba închide clădiri albastre)

 

 

Florin Cântec