vol2.jpg

ILUIZIA - Cluj: Ed. Limes, 2015

  • cuvânt înainte de Constantin Dram :

    POETUL DINCOLO DE CONFIRMARE

În faţa unui al doilea volum de poezii, Doru Mihai Mateiciuc trece cu superbie dincolo de confirmare, dat fiind, în primul rând, „istoricul” său poetic, care îl face să fie altcum şi altfel, într-o mare aglomerare poetică a momentului. Tentând confirmarea la o vârstă la care alţii au confirmat (sau nu) de multă vreme, poetul bucovinean are avantajul acumulărilor culturale, ale decantărilor şi ale valorizării adecvate a unui talent poetic autentic.

Multă vreme considerat principalul responsabil pentru ceea ce se cheamă poezie, talentul este, în cazul poeziei moderne/ postmoderne un element susceptibil de interpretări mereu „upgradabile”, ţinând cont de prefacerile necontenite ale

discursului poetic şi de importanţa (crescută tot mai mult) ce se acordă de către autor acumulărilor culturale la diferite nivele, inclusiv teoretice, ce au marcat spectaculos devenirea poeziei de astăzi. Privind din această perspectivă, Doru Mihai Mateiciuc este plasat într-o situaţie singularizată prin mai multe aspecte. În primul rând, deşi poetul bucovinean a debutat editorial foarte de curând, cu volumul Rafee (Editura Timpul 2014), ceea ce a adus el în faţa unor posibili cititori a fost/ este mai degrabă un volum „antologic”, dat fiind faptul că debutul său publicistic s-a petrecut cu ani (suficient de mulţi) în urmă, debut urmat de o activitate relativ prolifică marcată prin apariţii numeroase în revistele anilor 80 ai unui secol încheiat deja de 15 ani. În al doilea rând, deşi optzecismul a însemnat o forţă puternic conjugată în literatura noastră, Doru Mihai Mateiciuc este şi nu este un poet care să suporte o încadrare riguroasă în acest sens, din motive pe care volumele sale de poezii (în ideea în care ele vor urma liniile expuse de primul şi, acum, de al doilea volum) le vor demonstra cu evidenţa oferită de un gen de poezie nu tocmai angajată mereu într-o anume ideologie de grup. În al treilea rând (ordinea nefiind relevantă), poezia sa (care nu exclude ludicul/ parodicul/ biografismul aparent, prozaismul mai mult sau mai puţin temperat) reuşeşte să re-investească imaginea într-un mod insolit, asociind-o cu un mod puternic personalizat poetic de a re-figura universul poetic după canoane nu reluate ci re-inventate. În sfârşit, cultivând în unele poeme ceea ce el numeşte „spiritul de haikai”, Doru Mihai Mateiciuc dezvoltă, în multe dintre celelalte poeme ale sale, o sintaxă poetică originală, vizând nu doar inerente aspecte ce ţin de topica enunţurilor ci, de cele mai multe ori, o sumă de procedee stilistice ce ţin de valorizarea limbii române literare.

Noul volum semnat de poetul bucovinean propune o certificare expresă a viziunii despre poezie şi, totodată, reiterarea unui tip de discurs poetic întru totul original, cu adăugarea unor elemente de noutate discursivă, fapt care relevă un poet ce îşi urmăreşte împlinirea cu competenţele specifice lectorului avizat/ creatorului de poezie din epoca modernă. E un aspect tratat fără ostentaţie dar cu o clarviziune remarcabilă: date fiind condiţiile determinate de parcursul nu tocmai standardizat al autorului, rezultatele sunt cu atât mai de efect.

E un volum gândit în cicluri, delimitate atât stilistic, cât şi la nivel de imaginar poetic. Ca o particularitate ce se impune ca o constantă, remarcăm aceeaşi disponibilitate pentru poemele în spirit de haikai sau de tanka, în realizări ce merită toată atenţia. Primul ciclu (şi trebuie spus că fiecare titlu de ciclu poate fi un titlu de nou volum, cu o materie ce se poate dezvolta din poemele incluse în respectivele cicluri) se intitulează Zona de pendulare a mareelor. Sunt definite poetic trăiri dintre cele ce ţin de complexitatea existenţei, într-o derulare mereu surprinzătoare. După un poem în spirit de haikai, cu proiecţii postnichitastănesciene de mare autenticitate (“voi trece şi acest fluviu./ în spatele răsăritului/ mă aşteaptă lăncile/ legănând aerul”), urmează unul dintre poemele esenţiale în ordonarea acestui volum, patru anotimpuri. În doar opt versuri (concentrarea ideatică şi imagistică fiind o altă particularitate a poeziei lui Doru Mihai Mateiciuc) sunt fixate principalele reguli ale unui sistem poetic: preferinţa pentru serii dihotomice (un anotimp pentru dragoste şi un anotimp pentru ură); cultivarea unor imagini rare, cu alăturări ce se apropie de intenţia oximoronului (haite de leproşi/ flori umede li se scutură pe bocanci); transsubstanţierea cuvintelor (bucăţi de cuvinte uitate pe clanţa uşii); permutări sintactice şi creaţii insolite, de mare forţă vizuală, cu apel la extincţii culturale interesante (cenuşie/ dragostea cu ochii închişi). Desigur, e o plajă foarte largă pe care se mişcă autorul acestui volum, de la pasteluri cinetice la ridurile vorbelor, de la zidirea păsărilor pe cer la marea de cenuşă, de la tone de oase subţiri mărşăluind la cavalerii teutoni ai oceanelor, de la preafemeile de smarald la o iluizie unică, de la whaaaaat la maurul sufocat de castaniete, de la epilogul poesiei la scoicile ce revarsă mareea. Precizăm că am preferat să nu mai încadrăm între semnele citării evidentele imagini notate mai sus, de dragul enunţării fireşti. Mai alăturăm, de dragul comentariului, următoarele texte (cu precizarea că titlurile sunt înscrise deliberat cu minuscule): La o înmormântare, sosirea primăverii şi questions, poeme în care putem observa diversitatea stilistică şi ideatică a unui poet cu adevărat de calibru. În primul text descoperim un cogito ce adună trăiri multiple, ale omului modern care, autarhic, ar putea guverna regimul imaginarului, alături de semnele imuabile ale lumii vechi şi natural eterne, într-o domnie a vorbelor cu riduri din care, nicicum, nicicând, erosul nu poate fi eludat. În sosirea primăverii se elaborează un fals pastel (trebuie menţionat faptul că în acest ciclu găsim şi un foarte interesant pastel cinetic), în care o întreagă sumă de reminiscenţe bucolice şi de game ale fremătării întru transcendenţă este adunată în două versuri pline de vitalitatea de care omul modern pare că a început să uite de câteva decenii: „şi dorm cu stelele atât de aproape/ că-mi vine să mă opresc din moarte”. Cât priveşte poemul questions, aici întâlnim o ciudată întâlnire poetică între elemente ce ţin de recuzita optzecistă cu altele, neoromantice, ingenios alăturate, până la explozia finală ţinând de marca Doru Mihai Mateiciuc: „(ascultă, cineva îşi ţine răsuflarea)”.În sfârşit, un poem ce poate fi legat de toată gândirea volumului de faţă este iluizia. Sunt aici asocieri de mare profunzime între imagini atât de contrastante, neaşteptate în alăturarea lor, încât efectul este în favoarea adevăratei poezii: mareea şi dansul, şopârle subţiri ca fumul de ţigară, pădure cu ferestre de fier forjat, mareea care înghite toate femeile şi le adună în sărutul tău (şi aici, eludăm citarea în sine), toate într-un poem ce începe cu o strofă ce îţi taie respiraţia lecturii: „pe peretele de un verde turcoaz/ trei peşti din bucăţi de icoană/ înoată încet abia respirând/ se opresc când pendulul începe mareea”. Sunt de asemenea texte despre poesie şi un text cu o aplicaţie originală asupra investiţiei în sintaxa poetică, anti – carmén, cu terţine ingenios decupate în economia poetică în spiritul unui model japonez nicicând uitat: „gura întredeschisă. murena/ aşteptând să vorbească/ ochii săi. parfumaţi în spaniol.”

Al doilea grupaj se intitulează Muzeul poesiilor de ceară, cu texte despre cuvânt, despre poesie şi un alt mit al creaţiei, despre rană, trăire, cu alcătuiri în spirit de tanka, cu peisaje interioare, cu o trimitere textuală aranjată deliberat la generaţia optzecistă, cu poesii de dragoste mai degrabă altfel şi altcum, cu o mantră de tip nou şi cu o imagine particularizată a unei gheişe, cu modernist-melancolice inserări despre poet şi lume, cu multe scurtissime, cogito-uri (festina lente) şi cu un minunat poem despre dragoste şi boema imposibilă dintr-un secol XXI, despre care numai poeţii mai pot pricepe cum s-ar putea întâlni aici dragostea, poezia, marea hoinăreală intelectuală, poem scris în aceeaşi manieră ce atestă autenticitatea trăirii şi a expresiei unui poet de altădat şi de acum: „şi nu înţelegeam niciodată de ce mă trezeam/ cu tine în suflet pe veranda fierbinte acasă/ sub triştii portocali desenaţi pe coli de hârtie/ eşti. măi – măi. iubita mea sfâşietor de frumoasă.”

A treia secţiune a volumului are deja un titlu de mit poetic propriu, lansat spre alte lumi, Cocoşul Albastru Gherman. Sunt două prozopoeme în registre ce cultivă absurdul fantastic şi deschiderea spre crearea unor miteme originale; în primul (Ariciul – visul unei nopţi de vară) e un adevărat poem parabolic despre deveniri ancestrale, sub semnul magic al Cocoşului Albastru şi cu un fel de abstract ingenios, în final („Aceasta este povestea amurgului. Fiecare om care nu se întoarce la casa lui, dă naştere unui prunc la marginea pădurii noastre”); celălalt text, Veni vidi vici duce mitul cocoşului înspre o zonă a maleficului neprobat, devoalând metapoetic o poveste de dragoste şi o posibilă crimă absurdă, cu inserturi imagistice şi cu presupuse arcuiri în zona altui gen de discurs, specific povestirii, rapid cenzurate în favoarea ambiguizării metaforice.

Ultimul ciclu, Trei poeţi cucuieţi, cuprinde câteva parodii trimiţând la Emil Brumaru, Cezar Ivănescu, Marin Sorescu; e un registru ce nu e obligatoriu să îl prindă pe poet, atent mai degrabă, chiar şi în acest gen aparte, cu propriu-i discurs poetic.

Trimitem, în final, spre un text-bijuterie, efigie (I), în care zbaterea lăuntrică a unui poet ce nu mai are nevoie de confirmări trimite spre împlinirea rară în expresie: „mesteceni vor şopti-ntr-un glas/ «viaţa-i rostogolire a fructelor în flori»/şi vor cădea-n genunchi şi va fi toamnă”.

E un poet care, dincolo de confirmarea certă adusă de acest al doilea volum, reuşeşte să aducă între mărci ale firescului discursiv elemente ce ţin de o largă paletă poetică, desprinse şi create dintr-o ţesătură a unor acumulări culturale de mare calitate, filtrate de o nativitate poetică neîndoielnică şi de o candoare amestecată cu angoasa modernă a unui periplu existenţial printr-o lume tot mai puţin destinată cunoaşterii.

Constantin DRAM