vol3.jpg

ANTIEROTICA - Iasi: Ed. Junimea, 2017

  • cuvânt însoţitor de Ioan Holban :

POEME PENTRU EXORCIZAREA FRICII

Un debut remarcabil în poezia noastră de azi este „Rafee” (2014) al suceveanului Doru-Mihai Mateiciuc. Alcătuit din două părţi care îşi datează poemele - „călătorii în mie­zul neîntrerupt” (1978-1988) şi „peştele austral” (1988-2008) -, volumul conţine, în fapt, două cărţi, una a anilor '80, cealaltă, dinspre anul 2000. „Rafee”, reunind debutul şi continuarea acestuia, recuperează un poet al generaţiei '80, de care îl apropie atât structura temelor, cât şi modalitatea expresiei lirice. Mai întâi e legă­tura între cosmic şi teluric; dominante sunt simbolurile ascensiona­le asociate mereu cu Bucovina, un spaţiu geografic filtrat prin conştiinţa artistică, identificând fiinţa interioară a poetului; „devin drum/deasupra paşilor mei.../şi-n faţă se deschide/o poiană de cer înflorit” („vis”); „în zbor de ciute şi cerbi mă-nvăluia

 

Bucovina/sub paşii mei cineva dilata ţărâna/dar ea era cât era şi tăcea şi tăcea” („dorindu-mă pădure”); „vezi: aripi se ridică din ţărână/rădăcinile copacilor - din cârtiţe/ haturi se schimbă asemeni zilelor. vezi/mugurii mănâncă tăciuni aprinşi/cenuşa nechează/se preschimbă în frunze/uraa! uraa! seară de seară de seară/o poiană de cer înflorit, o pasăre phoenix/să fie doar nostalgia nisipului/ diguri ajung până aici. în conurile brazilor/se închid valuri corăbii uşoare oseminte/sub blana strălucitoare a refluxului/uraa! uraa! seară de seară de seară/umbre calcă păşunile noastre/umbre se întind ca o molimă, să fie doar/nostalgia nisipului/a ieşirii la mare/ femeia respiră (în culoarea păstrăvilor)/ zvâcnetul ierbii spre aer/ca o flacără/femeia sudează/arterele sfâşiate ale bărbatului/ridu-
rile (şi nu seceta) ratatinează acest pământ” („despre Bucovina”).

Mulţimea acestor simboluri ascensionale - poiana de cer înflorit de deasupra, zborul de ciute şi cerbi, zvâcnetul ierbii spre aer, o pasăre phoenix, zborul unui stol de păsări „cules cu securea lunii”, glasul ciocârliei care „sprijină soarele ud”, erosul care se consumă „sub o pleoapă de stea”, privighe­toarea care „schimbă zborul pe cântec” - conturează un complex simbo­lic ascensional care nu trimite la ceea ce G. Bachelard numea „contem­plare monarhică”, ci structurează această legătură a cosmicului cu teluricul, uniţi, prin spaţiul de identificare, un alt axis mundi; poetul în­suşi stă închis în văzduh; „monezile din scorburi/ pornesc refluxul nervurilor/ziduri sub pleoape, trupul ferecat/o umbră gesticulează înserarea/din coaja lacrimilor, păstrăvii/împing torente spre nord/stau închis asemeni zborului în ciocârlie/stau închis într-un văzduh ca o maree/şi aştept ploaia - să mă deschidă” („năvodul eliberator”). Lîngă aceste imagini care se circumscriu sferei semantice a zborului, poetul aşază alte câteva simboluri cu o mare forţă de sugestie, ofe­rind relief şi diversitate tărâmului mirific al Bucovinei; mai întâi, cerbul cu pădurea în coarne, cerbul stelar, cu stelele de sus în coarne, unul dintre cele mai puternice simboluri ale orizontului mito-poetic românesc, semnificând totemul însuşi, forţa virilă, animalul întemeietor, fecunditatea, dar şi însingurarea, sfiala. Sunt, apoi, brazii, pădurea, fântâna şi, între flori, brândușa, floarea vieţii şi a morţii, înflorind primăvara foarte devreme şi toamna, foarte târziu: „în genunchii minusculi ai brânduşei/lumina oftează abia au­zit/cu o mişcare infernală/ umbra se învârte în mijlocul sternului/şi plouă şi râde şi fulgeră” („pastel cinetic”). În sfârşit, cocorul, pasărea speranţei, dar şi a surpării, a (pe)trecerii vieţii în nefiinţă: „lângă zidul trestiilor/luna oglindește/cadranul inoxidabil al lacului/(dansul pe cuiburi părăsite abia a început)/în cocoşul de fier de pe acoperiş/se înmulţesc larvele cocorilor/(o pasăre moare ducând aripa la piept/moare cu secera înfiptă prin aripă)/în cenu­şiul lor incendiu, cocorii/se reped să ne înfrunte” („zorii”).

Lirica lui Doru Mihai Mateiciuc este una a departelui care, în prima „carte” a volumului, se identi­fică în poiana de cer înflorit a Bucovinei, iar, în „peștele austral”, se regăseşte în simbolistica mării, cu nostalgia nisipului şi „blana strălucitoare a refluxului”. Dar marea pe care plutesc lebedele negre se asociază, în egală măsură, morţii, erosului care, iată, anunţă apropierea sfârşitului: „în podul palmei se deschide scoica./delfi­nul iese din valuri/străbate norii/eşuează pe ţărm/ce iubesc în tine e apropierea sfârşitului/alerg prin ploaia de monezi false/în tufişurile stufoase ale sângelui/zgomotul primordial stă ascuns/pe nisipul roşu cu fruntea albă/somezi fiecare val/gloanţe de nisip atrag algele, astfel se împleteşte/armura delfinului/În pâlnia gra­mofonului nu mai încap digurile/discul aurit se învârte sub falanga ta/discul aurit se învârte în dreptul gâtului/exilat în acest înce­put/iubesc în tine apropierea sfârşitului/când bat clopotele sub limba rigidă/delfinul striveşte/dinţii mirositori ai întunericului/se înalţă pescăruşii până sub frunte/se izbesc îngroziţi/fanfara începe astfel/(moartea rememoreaza înserarea)” („peisaj marin”). Departe, în „încăperea virtuală” a Bucovinei sau pe ţărmul cu nisip roşu, se înmulţesc semnele ruinei: delfinul - un alt albatros din poezia simbolistă - eşuează pe ţărm, printre scoici goale, alge putrede, schelete ale unor vieţuitoare mici, pescăruşi „îngroziţi”, solzii re­ci ai răsăritului de soare, meduze, iar iubita se îmbracă în verde pentru a se pierde între apele fierbinţi care „se grăbesc s-o ascun­dă”: iubita lui Doru Mihai Mateiciuc este poezia însăşi, „asemenea unei scene bizantine de la Voroneţ pictată minimalist cu o pensulă orientală”, cum scrie Florin Cântec într-o caldă şi pertinentă prezen­tare de pe coperta a patra a „Rafee-lor”: „continuai să mergi cu o um­bră la braţ.../îmi plăcea noul tău trup/ metamorfoză cu funde impare .../niciodată nu te privisem aşa/fără gesturi fără atingeri/ doar gustam din liniştea nopţii/cu paie lungi de cuvinte/doar zâmbeam doar alergam/pe urmele paşilor tăi/şi-i striveam! şi-i ardeam!/ iartă-mă că o spun/(din oglinda în care stau închis)/trupul tău mă înspăimântă/eşti începutul absenţei” („poesia – II”).

Cartea de debut a lui Doru-Mihai Mateiciuc, „Rafee”, a (re)lansat un optzecist întârziat, un poet cu totul remarcabil al cărui „debut editorial” se va fi întâmplat, iată, într-un volum colectiv, „Prier”, apărut la Editura Cartea Româ­nească, în 1988. După mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Doru Mihai Mateiciuc revine în forţă la pasiunea de tinereţe, recuperându-şi „harul”, limbajul şi imaginarul poetic, iar cele mai recente cărți ale sale, „Iluizia” (2015) și „Antierotica” (2017), confirmă buna primire pe care i-a făcut-o critica de întîmpinare, ca şi Premiul pentru Debut, acordat de Filiala din Iaşi a Uniunii Scriitorilor. Locuitor în Bucovina, în ţara mes-
tecenilor şi a neguroaselor păduri de brad, cum spune Vasile Tărîţeanu, poetul din „Iluizia” e un om al apelor şi nu un „pădurean” din Hiperboreea: fluviul din „spatele răsăritului”, cascada care „că­dea seara pe-o poartă”, ploaia care „ţârâie înainte de a muri”, lacul liniştit unde „se oglindeşte luna”, iazul îngheţat unde se petrece întâlnirea erotică printre melci calcifiaţi, dar, mai ales, dominatoare, marea reprezintă universul acvatic al liricii lui Doru-Mihai Matei­ciuc.

Asociate adesea în atâtea paradigme poetice vieţii, pântecului matern, marea şi mareea oceanului cons­tituie, în „Iluizia”, un spaţiu al surpării fiinţei, al morţii şi re­tragerii în mineral, imaginarul poetului fiind guvernat de ape şi de elementele lor, agenţi ai disoluţiei fiinţei; meduzele sînt „convul­sive” („La o înmormântare”), scoicile sînt martore prăbuşirii unei ste­le „în pieptu-mi până-n prăsele” („Singure, scoicile”), mareea e de ce­nuşă şi catargul prăbuşit „în respiraţia mea” („În spirit de haikai”), crabul vesteşte „vremea lui Iuda”, a celui care (ne) vinde la cină („Questiones”), balenele, chefalii şi rechinii sunt (re)modelaţi în mâlul năvoadelor („Sisif pescar”), algele şi caii de mare sunt striviţi, alături de scoici şi meduze, de tăcuta „armată de cavaleri teutoni ai oceanelor” („Cavaleri teutoni ruginind”), şarpele de mare e al furtunii dintr-un ţinut pustiu („Anti-Carmén”): universul acvatic e un spaţiu al (pe)trecerii fiinţei care respiră valuri şi al poetului care rătă­ceşte, asemeni valului, pe o mare pustie. În sfârşit, mareea se asociază iluiziei, femeii, în poeme precum „Iarba fiarelor” sau „Și-Și”, unei luize: „pe peretele de un verde turcoaz/trei peşti din bucăţi de icoană/ înoată încet abia respirând/se opresc când pendulul înce­pe mareea/mareea ori dansul/ dansul unor şopârle străvezii/subţiri ca fumul de ţigară/şi totuşi vii şi totuşi aproape ucigaşe/poate fi doar părerea de rău/a unei păduri părăsite în grabă/cu ferestre de metal forjat/ prin care brazii nu vor ieşi afară/poate fi zăpada din părul meu ori sarea/ din bucatele pe care nu le mâncăm/mâncăm câteva mojito şi dormim o zi/cu aroma de mentă între coapse/coapsele unor cai ce-au nechezat/ înainte de a cădea în maree/acea maree care înghite toate femeile/ şi le adună în sărutul tău, luiza” („Iluizia”): acolo, în mareea iluziei se pierd brazii din pădurile Nordului, se stinge nostalgia Sudului, într-o sugestie spaniolă, printre mauri şi se năruie erosul în „graba larvară” a „două sfere de carne cu muguri”.

Dar Iluizia e poezia însăşi, iubită sălbatic în ape de păcură, printre valuri răsturnate şi scoici strivite: „pentru tine iubito/toate cuvintele sunt scrise înclinate/într-o reverenţă cu murirea/se aud ţînţarii. papagalii au muţit/ aş­tept miezul nopţii/când va începe/ scamatoria/îndrăcito/se face seară în tine/ape de păcură te cuprind/părul (ca un năvod) explo­dează/deasupra pumnilor mei strînşi/îndrăcito/nici nu încerc să cânt internaţionala/nici nu respir, doar aştept/tu fugi pe mese în­cinse râzând/ca o mireasă de cărbune pe nisipul alb/răstorni valu­rile. striveşti scoicile/cu planta uşoară pe nisipul ud/îmi desene­zi punctele cardinale/şi tot ce nu voi putea avea/ atunci când te voi avea poesie” („Certare”): în mareea pierderii, erosului şi poesiei, Doru Mihai Mateiciuc adânceşte adâncul şi desface vidul ca pentru o nouă geneză, cum scrie în „Într-o singură săgeată”. Nici cocorii din „Sosirea primăverii”, invocaţi ca pe speranţa opririi din moarte, nici albul mestecenilor din „Efigie (I)” şi nici explozia fauve a unui soare mov din „Eu sunt soarele mov” nu pot întoarce fiinţa din vremea şi spaţiul năruirii sale: cocorii care „veneau spre noi înmugurind” nu pot opri instalarea amurgului şi trecerea fiinţei „sub mantia umbrei”, mestecenii, chiar dacă „vor şopti-ntr-un glas/«viaţa-i rostogolire a fructelor în flori»”, cad în genunchi „şi va fi toamnă”, iar soarele mov nu sparge carapacea tăcerii şi închi­derii „sub nisipuri în pendulare”. Pe acest traiect al căderii, poetul explorează mereu extremele pentru a trasa linia care le uneşte/desparte: dragostea şi ura, frig şi cald, vremea înmugu-
ririi şi aceea a amurgului, vânarea şi ratarea victimei, plus şi minus infi­nit, iubirea şi moartea: „să te vânez sau să te ratez/să mă îneci sau să mă iubeşti/fii salvamarul fii crocodilul/ascuns în scrumul trabucului/stau tine lângă romul cafea/paznicul unei coaste sub soarele dur/din care ai putea să apari/ transpir scarabei. respir valuri/şi mă bucur şi dansez şi râd în hohote/eşti atât de aproape eşti atât de aproape/pielea se miră cum stai tăcută sub ea/timbru pe scrisoare. mojito în plete cântă o coastă sub soare­le dur/din care ai putea să apari/şi verde şi verde/e umbra ta ascunsă-n umbra mea” („Lacubalibre”). În acelaşi orizont al surpării se constituie figurile în jurul cărora pivotează poezia lui Doru Mihai Mateiciuc: poezia, iluzia, femeia („trupul tău/o fântână cu apă puţină/în căuşul palmelor/pruncul nostru. gângureşte încă” - „Despre poesie”) şi poesia, femeia, singurătatea („şi totuşi, sărutul tău/SINGURĂTATE/ sărutul tău există/preţ de o clipă. preţ de o zi” - „Preţ de o viaţă”).

Două proze în felul oniricilor din partea a doua a cărţii, „Cocoşul albastru Gherman – Ariciul” şi „Veni vidi vici”, în care e vorba tot despre o poveste a amurgului - şi şase parodii în cea de-a treia, „Trei poeţi cucuieţi”, unde „cucuieţii” sunt Emil Brumaru, Cezar Ivănescu şi Marin Sorescu, întregesc sumarul cărții unui poet care se revendică, pe bună dreptate, de 1a generaţia '80, „ultima generaţie fără medi(t)atori”, având, iată, în istoria şi prezentul liricii noastre, urne particulare: „ultima generaţie fără medi(t)atori/calculează cu maximă exactitate/capacitatea urnelor particulare” („Despre generaţia '80” - „Hic sunt leones...”).

Poeme pentru exorcizarea fricilor unei fiinţe care „se târăşte sub sârma ghimpată” scrie Doru Mihai Mateiciuc în „Antierotica”. Sunt numeroase modurile în care poeţii îşi caută (auto)portretul, totdeauna în oglindă, fie aceea a lui Narcis din clipocitul apei izvorului, fie în oglinda lăuntrului, a cuvântului, poeziei, a Celuilalt, prietenul/duşmanul, a realului ori simbolului: Doru Mihai Mateiciuc îşi plasează poezia şi propria fiinţă în focarul oglinzilor paralele unde îşi regăseşte, mai întâi, religiozi­tatea, în orizonturi succesive, din trecut înspre prezent, apoi, trăirea erotică, într-o permanentă căutare, aşteptare, pândă şi, deo­potrivă, într-un refuz al acesteia, în antierotică, într-un „autoerosperdant”, cum spune într-un poem, unind, într-o sintagmă aproape bizară, sugestiile dragostei lui Narcis pentru propriul chip („autoeros”) şi ale pierderii în fricile dominante. Primul chip prins în acest focar este cel din lumina credinţei ce ne ocroteşte şi sângelui „vorbitor pe cruce”, într-o religiozitate care se caută în manuscrisele esenienilor, în psalmi, în sfârșit, în cuvintele evangheliilor: „În umbra Fecioarei Maria/mă târăsc sub sârma ghimpa­tă/a fricilor mele/şi tot ce-mi doresc/când mă chinuie/esenienii psalmii evangheliile/vreau să adun noaptea din ziuă/s-o strâng în­tr-o sferă/nu într-o cruce/şi în acea secundă/când sîngele LUI/nu mai curge-n lumină/sfera sufletului meu/EL să fie” („autoportret – II”). Figura tutelară care ţine această oglindă este Arhanghelul Mihail, îngerul poetului, cel care îi dă numele şi îi poartă mesajele spre sfera comuniunii în gând cu El; chemat, adesea, somat să-i însoţească şi să-i definească stările, în poeme precum „dă-mi voie mihail”, „crezul ascuns în tavan”, „tanka (IV)”, „să râdem de un balaur”, „albă ca zăpada tu eşti”, „o tigvă la iesle”, „nemişcare”, Arhanghelul al cărui nume în ebraică înseamnă „cine este ca Dumnezeu” este invocat pentru a veghea „starea de neputinţă” a fiinţei şi somnia acesteia sau pentru a închi­pui „o aripă umilă pe mochetă”, implorat să nu ne ardă cu „ploaia acidă”, ci să ne crească „în brânduşe. în narcise. în zambile”.

Cealaltă oglindă pentru celălalt chip pare a fi a erosului; în fapt, ea restituie pre-simţirea morţii „călcând pe o coasă”, e a fricii şi frigului „ce foşneşte prin oase”, e a fiinţei care „pluteşte pe lama unui cuţit”, într-o eră a fugii, cum îi spune în poemul „ahi-ahi”; în şi prin această oglindă, realul şi/sau imaginarul se prăbuşesc asemeni unei avalanşe, pericol de moarte sau, poate, al unei avalanşe care îngroapă fiinţa pentru a o prote­ja: aici sunt, îngemănate, starea de neputinţă şi aceea a unei perma­nente urgenţe, a fugii şi fricii: „mâncam coji de cartofi/răsucite aiuritor prăjite/după ce-am terminat/miezul esenţa centrul/mâncam cu grijă, le înghiţeam/într-o aspirare lentă ca amorul/ce crocante erau. se topeau. îmi ştampilau/cerul gurii şi nu se opreau/înain­tau una după alta înaintau/se opreau în laringe. se lipeau/înghite dacă poţi. înghite!/nu pot! însă dă-mi voie mihail/eu iubesc aceas­tă neputinţă. acest balans/şi aştept avalanşa sau ploaia/să-mi ara­te altă ţară. în acest oraş” („dă-mi voie mihail”). Starea de urgenţă, din frică şi frig e admirabil sugerată de Doru Mihai Mateiciuc în sintaxa sincopată a versului întrerupt mereu de puncte, în comunicări scurte, ca nişte semnale ale pericolului iminent, extrem: „copiii au un fel ciudat de a creşte/azi îi legănai patru ore/ acum. deodată. brusc/sunt cât tine de înalţi cât tine/mult mai frumoşi în gingăşia lor/ iubirea lor curge spumos către tine/ei te privesc. ei nu-ţi vorbesc/o fi mirare. o fi un soi de altceva/nu tata. nu vreau bani/vreau să mă strângi în braţe/vreau să rămâi. aşa. în contopire/fără cuvinte. minute. ore. zile/şi ai grijă de tine tata te rog/ai gri­jă. eu fac proiecte. învăţ/eu sunt. eu sunt fata ta. eu sunt tu/în­văţ. fac proiecte. te iubesc/nu mai visa prostii nu mai visa/că mi-am rupt carnetul de note/şi am devenit/rebelă. adolescentă. feme­ie/eu sunt cuminte. învăţ. fac proiecte/tu atât. ai grijă de tine. te iubesc” („scrisoare de la emilia – fiica mea”) Păstrând câteva figuri şi simboluri lirice din precedentele două volume („cocoşul albastru gherman”, fagul, icoanele din ace de brad, poienile, codrii şi cocorii Bucovinei), „Antierotica” e cartea deplinei maturităţi a unui poet care îşi dă întâlnire cu sine însuşi, cum scrie, în cea­ţa dintre două lumi, a religiozităţii şi a fricii, într-o poezie ce creşte din subtile şi profunde nuclee tonale: „ca o floare carnivoră-n amurg/îmbrăţişaţi ne pierdem în noapte/cu faţa cufundată în ploaie/noi ne petrecem în sărut sângerînd/ noi suntem ceaţa dintre cele două lumi/ sângele înmugureşte un soi de echilibru/tu mă răsfi­ri sperând să mă aduni/sub gheare îngheţate se zvârcoleşte lumina/înaintez prin setea nisipului tău mişcător/doar ţipătul de stea că­zătoare/explozie în ochii tăi de sticlă/ prin zîmbetul de miere înaintez cu frică/mă cobori. mă ridici. să râd-să plâng/o cumpănă de iarbă ne măsoară încet/comete suntem înfruntîndu-se-n se­cret/în cântul unui fulger solitar ajungem/cu tine în tine mă în­grop în tunet/cu tine în tine mă îngrop în tunet” („antierotica-V”).